O mănăstire medievală era o comunitate închisă și uneori îndepărtată de călugări condusă de un stareț care evita bunurile lumești pentru a trăi o viață simplă de rugăciune și devotament. Mănăstirile creștine s-au dezvoltat pentru prima dată în secolul al IV-lea în Egipt și Siria, iar în secolul al V-lea ideea se răspândise în Europa de Vest.
Unde erau călugării în Evul Mediu?
O mănăstire era o clădire, sau clădiri, în care oamenii trăiau și se închinau, dedicându-și timpul și viața lui Dumnezeu. Oamenii care locuiau în mănăstire erau numiți călugări. Mănăstirea era de sine stătătoare, ceea ce înseamnă că tot ce aveau nevoie călugării le era furnizat de comunitatea mănăstirii.
Unde a fost prima mănăstire din Anglia?
În Anglia, prima mănăstire a fost fondată de Augustin la Canterbury în 598. Au urmat multe alte mănăstiri.
Unde locuiesc mănăstirile?
Mănăstirile sunt locuri în care locuiesc călugării. Deși cuvântul „mănăstire” este uneori folosit pentru un loc în care locuiesc călugărițele, călugărițele locuiesc de obicei într-o mănăstire sau mănăstire. Cuvântul abație (din cuvântul siriac/aramaic abba: tată) este folosit și pentru o mănăstire sau mănăstire creștină.
Mănăstirile erau curate în Evul Mediu?
Majoritatea mănăstirilor se aflau la marginea orașelor sau în mediul rural și respectau reguli stricte privind curățenia. Aveau apă curentă proaspătă, „lavers” (spălătorii), spălare„latrine” conectate la canalizare, prosoape curate și o baie obligatorie de patru ori pe an.
